Midnight in Paris. 16 septembrie 2011

Midnight in Paris este o evadare din prezent, în anii '20. Protagonistul (scriitor, jucat de Owen Wilson), ajunge din secolul XXI în trecut, întâlnindu-i pe Hemingway și Fitzgerald, doi dintre romancierii preferați, plus mulți alții - totul într-o defilare amuzantă, mizându-se integral pe efectul surprinzător și comic al situației, scoțându-se din schemă latura profundă, filozofică pe care astfel de întâlniri le-ar putea implica.

Declarația de dragoste a lui Woody Allen pentru Paris se arată preponderent în scene de noapte și secvențe pe timp de ploaie. Gil (Owen Wilson) lucrează la un roman și caută inspirația pe străzile Parisului. Un vehicul care apare exact la miezul nopții îl transportă cu aproape un secol în urmă. În această epocă o întâlnește pe Adriana (Marion Cotillard), care-i devine un fel de muză și care-l face să reflecteze la relația pe care o are cu logodnica lui, Ines, jucată de Rachel McAdams. Dacă intro-ul filmului, până la anunțarea distribuției, e ca o răsfoire plicticoasă a unui album cu vederi ale Parisului, continuarea are și momente care vor surprinde spectatorul, iar peregrinările lui Gil au ceva din ritmul și senzațiile pe care ți le trezește o poezie nostalgică.

Melancholia: 30 septembrie 2011

Melancholia e un poem vizual, într-o succesiune de imagini care te fac să trăieşti o experienţă nouă, să transcezi condiţia tradiţională a cinema-ului.

Dacă Terrence Malick ne propunea o întoarcere la originile Universului în The Tree of Life,, iată că Lars von Trier ne arată extincţia Planetei Pământ, metoda aleasă fiind a macrocosmosului în care regăsim universul micro. Von Trier ne aduce sfârşitul lumii, în manieră europeană. Apocalipsa nu mai e ca la Hollywood, o dramă colectivă, mediatizată, o isterie generală, viziunea e intimistă - o singură familie în faţa acestei drame.

Această abordare te atinge mai mult decât orice film pe aceeaşi temă. Kirsten Dunst a obţinut premiul de interpretare la Cannes pentru rolul titular din film.

Poliss: martie 2012

Nu vom face un secret din faptul că Polisse, câştigătorul Premiului Juriului la Cannes anul acesta a fost preferatul corespondentului Cinemagia la Festival, datorită unei structuri foarte închegate, în pofida multitudinii de poveşti care se intersectează şi care ne ţin cu sufletul la gură, cu personaje deosebit de complexe, deşi surprinse pe o perioadă scurtă în economia poveştii. Filmul prezintă viaţa de zi cu zi a Departamentului pentru minori al Poliţiei.

Tot felul de cazuri surprinzătoare se perindă prin faţa spectatorului, dialogurile scrise de Maiween fiind cu adevărat captivante. Unul dintre cazurile prezentate este cel al unei razii într-o tabără de ţigani români.

Le Gamin au Vélo: aprilie 2012

Cyril, de aproape 12 ani, are un singur plan: să-şi găsească tatăl, care l-a lăsat un timp la orfelinat. Din întâmplare o întâlneşte pe Samantha (Cecile de France), care conduce un salon de coafură şi care îl lasă să stea la ea peste weekend. Cyril nu îşi dă seama că Samantha ţine la el, deşi acest lucru i-ar putea linişti furia. Filmul a obţinut Grand Prix-ul Festivalului.

La source des femmes: decembrie 2011

O fabulă orientală demnă de O mie şi una de nopţi.

În fiecare zi, femeile dintr-un sat urcă muntele pentru a strânge apă de la izvor, cu cobiliţa pe spate. Aşa a fost de când se ştie lumea, până atunci când se hotărăsc să spargă tiparele. De atunci încolo, ele se hotărăsc să nu le mai dea bărbaţilor favoruri sexuale până când nu schimbă ceva.

Satul este unul imaginar, dar dincolo de prejudecăţi Radu Mihăileanu comprimă întreaga cultură arabo-musulmană, mai ales în ceea ce priveşte femeia. Care este cu adevărat rolul ei? Cum trăieşte ea acolo? O lungă perioadă de documentare a fost necesară pentru ca regizorul filmelor Concert şi Vas, vis et deviens să conceapă această fabulă cinematografică.

The Source este o odă femeii. Sărbătoreşte frumuseţea şi libertatea, este "un strigăt al femeilor care spun 'iubiţi-vă şi priviţi-ne!" În pielea acestor femei le vedem pe Leila Bekhti în rolul Leilei, cea care dă tonul protestului femeilor din sat, alături de Hafsia Herzi, care apare şi în House of Tolerance, proiectat de asemenea în competiţie.

La source des femmes: decembrie 2011

O fabulă orientală demnă de O mie şi una de nopţi.

În fiecare zi, femeile dintr-un sat urcă muntele pentru a strânge apă de la izvor, cu cobiliţa pe spate. Aşa a fost de când se ştie lumea, până atunci când se hotărăsc să spargă tiparele. De atunci încolo, ele se hotărăsc să nu le mai dea bărbaţilor favoruri sexuale până când nu schimbă ceva.

Satul este unul imaginar, dar dincolo de prejudecăţi Radu Mihăileanu comprimă întreaga cultură arabo-musulmană, mai ales în ceea ce priveşte femeia. Care este cu adevărat rolul ei? Cum trăieşte ea acolo? O lungă perioadă de documentare a fost necesară pentru ca regizorul filmelor Concert şi Vas, vis et deviens să conceapă această fabulă cinematografică.

The Source este o odă femeii. Sărbătoreşte frumuseţea şi libertatea, este "un strigăt al femeilor care spun 'iubiţi-vă şi priviţi-ne!" În pielea acestor femei le vedem pe Leila Bekhti în rolul Leilei, cea care dă tonul protestului femeilor din sat, alături de Hafsia Herzi, care apare şi în House of Tolerance, proiectat de asemenea în competiţie.

Le Havre: februarie 2012

Le Havre, de Aki Kaurismaki, a fost premiat la Cannes de către Federaţia Internaţională a Criticilor de Film (Fipresci). Fără un preşedinte american al juriului, acest film ar fi putut câştiga lejer Palme d'Or-ul.

Kaurismaki, prezent în competiţia principală cu Le Havre, este la apogeul stilului său comic, cu o povestioară în care personajul actorului său favorit, Andre Wilms, ia sub aripa lui un băiat african imigrant. Povestea are o sensibilitate aparte, iar subplotul - povestea iubirii liniştite dintre personajul lui Andre Wilms şi cel al soţiei - are o frumuseţe aparte.

Un moment din acest subplot, în care bărbatul vine să-şi caute la spital soţia bolnavă te va face să izbucneşti în lacrimi.

La piel que habito: noiembrie 2011

Pedro Almodóvar renunţă la comedie şi intră pe terenul horror cu La Piel qui habito, distribuindu-l pe Antonio Banderas în rolul unui Frankenstein interesat de crearea unui nou tip de piele artificială. Stilul vizual plin de culoare cu care ne obişnuise Almodóvar este înlocuit cu unul aseptic, mare parte din film petrecându-se în laboratorul personajului jucat de Banderas. Un experiment tabu, contrar naturii umane, un transsexual fără voia lui, un doctor care încalcă limitele eticii, scene de viol, umor negru, toate alcătuiesc ingredientele acestui film, în care - pe de o parte - recunoaştem calităţile, dar - pe de altă parte - îi ducem lipsa lui Almodóvar.

De când soţia i-a murit într-un accident, doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas), un eminent specialist în chirurgie plastică, s-a ocupat de crearea unui nou tip de piele, artificială, rezistentă la arsuri, cu care şi-ar fi putut salva soţia. După doisprezece ani, reuşeşte să cultive o piele care funcţionează ca un scut eficient împotriva tuturor agenţilor externi. Însă Robert mai are nevoie de ceva: lipsă de scrupule, un complice şi un cobai. Scrupulele n-ar fi o problemă. Marilia, femeia care a avut grijă de el de când s-a născut, e complicele perfect. Cât despre cobaiul uman... doctorul Ledgard are de răzbunat moartea fiicei lui, după ce aceasta este violată.

Kung Fu Panda 2: 10 iunie 2011

Producţie kung fu în toată regula, în care echipa lui Rodolphe Guenoden, animatorul-şef al filmului, a făcut dovada unei creativităţi pe care nu am mai văzut-o de mult la un film de animaţie. Schemele de luptă, coregrafia după care se mişcă personajele, modul în care se înlănţuie o secvenţă de confruntare a eroilor noştri cu nişte villaini, care chiar arată înfricoşător, plus scenografia - cu o atenţie incredibilă pentru recrearea decorurilor din China, au făcut din Kung Fu Panda 2 cu adevărat o animaţie hipnotizantă. Lui Jackie Chan îi va place de minune animaţia, iar pentru realizatorii filmelor de acţiune Kung Fu Panda 2 e o lecţie de la început la sfârşit.

Partea 3D e uimitoare - luptele de Kung Fu, mişcările, peisajul Chinei, arhitectura oraşului Gongmen, înrobit de Shen. Există o pagodă uriaşă - acolo e centrul de operaţiuni al lui Shen, iar imaginea ei taie respiraţia. În scenele de luptă, Po pare să iasă din ecran, cu viteza luminii, cuţitele lansate de Shen chiar te fac să te fereşti, deşi stai confortabil în scaunul tău din sala de cinema. Filmul duce spectatorul într-o vizită în China, printre temple şi monumente: apar texturi ca muşchiul, cărămida, lemn patinat, textile - echipa de creaţie a efectelor 3D a vizitat oraşul Pingyao, cu mănăstirea Shaolin, Beijing-ul şi Chengdu, în sud-vestul provinciei Sichuan. Şi asta se vede.

Puss in Boots: 2 decembrie 2011

Filmul promite foarte mult - o poveste bine scrisă, cu poante foarte isteţe, personaje amuzante, un quest care se anunţă cu multe obstacole, dar la capătul căruia însăşi Gâsca şi ouăle de aur pot fi furate, o Catgirl (vocea Salmei Hayek, prima dată într-un film de animaţie) ce luptă ca un ninja şi dansează tango pasional, plus un Motan încălţat, spadasin neîntrecut, inimos, curajos, cu un arsenal de replici şi gaguri care ne fac să ne topim după el. În plus, motanul se ia în serios, ceea ce-l face şi mai amuzant.

În cele 15 minute aflăm că este un motan proscris: e în afara legii, fuge din oraş în oraş, în căutarea potului cel mare. Şi tot acum vedem că i se dă ocazia pe care o căuta. Înfricoşătorii Jack şi Jill au pus mâna pe boabele magice de fasole. Dar pe urma lor este şi Kitty, un personaj pe măsura Motanului.

Loverboy: septembrie 2011

Mult şi îndelung aşteptatul al doilea lungmetraj al lui Cătălin Mitulescu este un film de dragoste cu scene erotice tratate dezinvolt, în care tocmai dragostea e pervertită, se vinde pe bani.

Îndrăgitul cuplu din Eu cînd vreau să fluier, fluier, alcătuit din George Piştereanu şi Ada Condeescu, revine cu aceeaşi chimie prin care ne cucerea anterior, pentru a ne pune în situaţia de a reflecta asupra a ceea ce şi cât sacrifici din iubire. Personajele trec prin experienţe intense, iar regizorul Cătălin Mitulescu încearcă să jongleze eficient cu tensiunea exterioară, a situaţiilor, şi cu cea interioară. Filmul are o curgere mai liniştită decât Cum mi-am petrecut sfârţitul lumii, iar imaginea are o anumită poezie, delicata şi stinsă, asemenea porturilor la Dunăre.

Povestea este a lui Luca (Piştereanu, cu un rol care nu-i pune mari probleme, de vreme ce seamănă cu cel de debut), care se ocupă cu traficul de carne vie. Cucereşte fete, apoi le plasează unei reţele de proxeneţi. Asta până când o întâlneşte pe Vali (Condeescu), de care se îndrăgosteşte. Lipsa banilor şi o datorie care trebuie plătită numaidecât, îi pune pe cei doi într-o situaţie fără cale de întoarcere.